Mitul îndragostitului
***
Te trezeşti însetat
Să te sprijini într-o atingere cât
toate timpurile
De pieptul, de obrazul iubit,
Cu lumina neomeneasca în ochi,
Implorând îndurerat şi chinuit
Şi răscolit în toate umbritele tale spaime,
Ca această ultima tresărire a vieţii,
Să nu fie neîmplinită
De golul diavolesc al vedeniei,
Ce lumea,ea,misterioasa,
O adună într-o neîncetată împreunare
De amăgiri,de năzuinţe
Niciodată împăcate...
Ochii frumoasei femei,
Râd uneori,pierduţi în adâncul lor
În taine precumpănite
Îndelung...
Dragostea este martorul întrebător,
Mereu acelaşi,dar temător şi orb
Şi singur,foarte singur..
Căci femeia se dezvăluie smerită,
Neîncetându-şi,însă,
A sa chinuitoare strânsoare...
Astfel,ea rămâne veşnic
Într-o stranie depărtare,
Şi, totuşi, prea aproape,
Ca spectator patimaş al iubirii,
Ca răsunet al neînţelegerii ei
Perpetue...
Zadarnica povară este viaţa
Şi-un mormânt al tuturor aşteptărilor,
În necurăţenia mersului nostru..,
Dar dansul iubitei tale
Dăinuie ca tăcut dans al florilor
Înflorinde,
În leagănul profetic
Al nevăzuţilor miri..
Femeia rămâne întâia oprelişte,
Ca ameninţare a unei putinţe,
Cea de a iubi până la capăt;
Căci dragostea ei e doar tresărire
Şi doar joc arzător...
Pierduta ei mireasmă te stinge,
Voluptatea credinţelor ei
Te goleşte,fără a te mântui...
Iar râsul ei nu este decât
Neîmplinită făgăduinţă,
Ritual pământesc al unor vagi,
Întunecate nelinişti.
Şi,totuşi,femeia ni se înfăţişează...,
Deşi nicicând dez-văluită.
Privirea ei este tărâmul vieţii,
Voinţa ei este calea de dincoace de om,
Împăcarea cu pământul.
Femeia însăşi,
Zeitate alungată din regatul antic,
Stăruie în lume,
Ca mit al omului...
***
Epilogue:
..Femeia este drumul care,încrezător,se îndreaptă către tine,pentru a te părăsi apoi neîncetat...Privirea ei copleşitoare către tine rămâne mereu într-o aruncare maiestuoasă dincolo de tine.
Dar, pretutindeni, ea este dragostea fără sfârşit...
***