***

 

Te trezeşti însetat

Să te sprijini într-o atingere cât

toate timpurile

De pieptul, de obrazul iubit,

Cu lumina neomeneasca în ochi,

Implorând îndurerat şi chinuit

Şi răscolit în toate umbritele tale spaime,

Ca această ultima tresărire a vieţii,

Să nu fie neîmplinită

De golul diavolesc al vedeniei,

Ce lumea,ea,misterioasa,

O adună într-o neîncetată împreunare

De amăgiri,de năzuinţe

Niciodată împăcate...

 

Ochii frumoasei femei,

Râd uneori,pierduţi în adâncul lor

În taine precumpănite

Îndelung...

Dragostea este martorul întrebător,

Mereu acelaşi,dar temător şi orb

Şi singur,foarte singur..

 

Căci femeia se dezvăluie smerită,

Neîncetându-şi,însă,

A sa chinuitoare strânsoare...

 

Astfel,ea rămâne veşnic

Într-o stranie depărtare,

Şi, totuşi, prea aproape,

Ca spectator patimaş al iubirii,

Ca răsunet al neînţelegerii ei

Perpetue...

 

Zadarnica povară este viaţa

              Şi-un mormânt al tuturor aşteptărilor,

În necurăţenia mersului nostru..,

Dar dansul iubitei tale

Dăinuie ca tăcut dans al florilor

Înflorinde,

În leagănul profetic

Al nevăzuţilor miri..

 

Femeia rămâne întâia oprelişte,

Ca ameninţare a unei putinţe,

Cea de a iubi până la capăt;

Căci dragostea ei e doar tresărire

Şi doar joc arzător...

Pierduta ei mireasmă te stinge,

Voluptatea credinţelor ei

Te goleşte,fără a te mântui...

Iar râsul ei nu este decât

Neîmplinită făgăduinţă,

Ritual pământesc al unor vagi,

Întunecate nelinişti.

 

Şi,totuşi,femeia ni se înfăţişează...,

Deşi nicicând dez-văluită.

Privirea ei este tărâmul vieţii,

Voinţa ei este calea de dincoace de om,

Împăcarea cu pământul.

Femeia însăşi,

Zeitate alungată din regatul antic,

Stăruie în lume,

Ca mit al omului...

 

***

 

Epilogue:

..Femeia este drumul care,încrezător,se îndreaptă către tine,pentru a te părăsi apoi neîncetat...Privirea ei copleşitoare către tine rămâne mereu într-o aruncare maiestuoasă dincolo de tine.

Dar, pretutindeni, ea este dragostea fără sfârşit...

 

***